„Pescarul nimicului”


Oamenii cu suflete curate trăiesc mai bine. Și da, am spus suflete, pentru că  un scriitor asa ” curat „la minte, nu poate avea decât două suflete 😊. În general gusturile nu se discută, dar pe Simona Poclid cu ale ei personaje, sigur o vei vrea să o citești din nou și din nou.
Pictor de geniu, un simplu om, iubind tot ceea ce nu piere. Asta e doar unul din lucrurile care descriu ” Pescarul nimicului”. Și dacă tot vorbim și de o asumare a scrisului,  am decis să povestim puțin cu Simona despre asta 😊.

Nu mulți înțeleg ce scrii sau despre cine. Pentru cine te-ai gândit să scrii sau de ce?

” Nu știu dacă sunt mulți care nu mă înțeleg… Nici nu ar fi posibil, căci sunt unul dintre scriitorii contemporani cu foarte puțini cititori (lucru care nu-i nici capăt de lume, nici ceva peiorativ în ochii mei). E drept însă că nu toți oamenii s-ar putea bucura de cărțile mele. Scriu despre durere, singurătate, moarte, boală și izbăvire, prin credință, prin iubire, îmi plac construcțiile metaforice (mi s-a imputat adesea că scriu prea poetic) și urmăresc un anume ermetism. Așa cum pentru mine scrisul este o călătorie, vreau să ofer cititorului aceiași bucurie. Scriu pentru oamenii foarte singuri, așa cum sunt și eu, zdrențuiți, deznădăjduiți, suferinzi care pot găsi în personajele mele vreun prieten destoinic.
La un moment dat, la una dintre lansările Pescarului, un cititor care răsfoise primele pagini m-a întrebat dacă eu sunt personajul principal. Nu scriu niciodată autobiografic și nici nu o voi face vreodată, nu  în chip absolut. Personajele mele au întotdeauna în osatură o persoană reală (ori chiar mai multe), au și bucăți din mine, firește, din oameni întâlniți prin viață, rupți din vise, dar rămân mereu în lumea lor… Nu mai sunt sigură că ficțiunea poate fi considerată mai puțin importantă decât realitatea. Căci, uite, uneori ficțiunea îmi salvează cu adevărat viața… „

Ce beneficiu îți poate aduce această carte?

” Pescarul nimicului este o bucată de vis. Cititorul se poate așeza lângă el, să trăiască o bucată de vreme cu adevărurile lui. Să cunoască un om pe deplin singur, pentru care toată viața a fost o căutare a creației desăvârșite, printr-o sondare fără încetare a însemnătății vieții. Nu știu dacă pot să-mi desfac în bucăți cartea și printre cioburi să-i găsesc o latură practică. Uite, întrebările tale mă pun în fața unor răspunsuri pe care le intuiesc, dar recunosc că nu le pot cuprinde în întregime. Cred că Pescarul nimicului arată câteva lucruri și despre boală, suferință, abandon, creație, stigmatul nebuniei, trădării, tinereții. Apoi, mai are un fior anume întrupat de acest om al nimănui care se lipește de malul mării și se contopește cu nemărginirea… „

Cum se naște un personaj?
” Ah, câte povești frumoase se pot spune despre nașterea personajelor. „Nu știu alții cum sunt”, dar pentru mine personajele se nasc firesc, rupte din oameni pe care îi întâlnesc și-i iubesc, despre care, din păcate, nimeni nu-și mai amintește ori, uneori, nu mai rămâne nimeni care să-i țină vii, căci pământul le-a mâncat și umbra. Nu știu dacă a fost o întâmplare pură sau nu să întâlnesc de-a lungul anilor oameni care depășeau parcă aerul pe care-l respirau, ale căror povești aveau un tumult dumnezeiesc, ale căror căutări și răspunsuri zdrobeau captivitatea efemerității. Astfel încât, nu am niciun merit. Am știut doar să povestesc viețile unor oameni, pe care i-am rotit prin imaginație și uneori le-am dat alte vieți. Poate a ajutat curiozitatea mea, atenția și o anumită înțelegere a firii omenești. Scrisul este o vrajă. Când m-am născut, cineva m-a vrăjit, poate a mă ajuta să duc și greul spinos pe care viața l-a răsucit de-a lungul anilor. „

Ce înseamnă o carte bine citită?
” Cred că o carte e bine citită atunci când celălalt uită de propria existență, de propriul trup, de propriile dureri sau fericiri și se transformă-n personajele cărții, trăind în lumea lor. E ca și cum, pentru o anumită perioadă de timp, ți-ai pierde mințile și-ai umbla cu pielea altuia, ducând poveri sau fericiri despre care poate nu știai nimic, dar se zbat acum în inima ta. O carte bine citită este înțeleasă, așa cum autorul a vrut să o redea, dăruindu-i nu doar timpul nostru, ci și putința de a crede, de a visa, uneori, de a plânge.
O carte bine citită te îmbogățește. Dacă este o carte bună, desigur. La finalul lecturii ești altcineva… și viața capătă mai mult rost decât irosirile noastre obișnuite din fiecare zi. „

Dacă ar fi să creezi benzi desenate, cum s-ar numi eroul și ce puteri ar avea?

” Nu știu dacă aș putea crea benzi desenate, dar cărți pentru copii aș vrea să pot scrie. Nimic nu mi se pare mai greu, dar copleșitor de frumos ca a putea scrie pentru copii. Aș crea un personaj băiețel care să poată salva toții copiii care sunt abuzați, rău tratați de părinți sau de către alți adulți/copii mai mari, care să strângă lacrimile și durerile, să șteargă boala micuților. Nimic nu mă copleșește mai mult decât durerea unui copil… și vreau ca niciunul să nu mai sufere.
Da, un astfel de personaj aș inventa, un spiriduș al copiilor care să șteargă durerea tuturor celor mici. Să îi lase să zboare de-a lungul fericirii, așa cum ar trebui, și mulți nu o fac niciodată… Acest băiețel minune s-ar numi Zingar. „

Nu pot să spun de final ceva, pentru că nu îmi găsesc cuvintele potrivite care să vă facă să puneți mâna pe al Simonei pescar.. Dar vă pot lăsa câteva rânduri din carte.. :

„Scrisul este cea mai înaltă formă a tăcerii. În fapt, niciodată nu spui adevărul, ci îți smulgi câte un os pe care-l lingi și râgâi fericit, iluzionându-te că ți-ai deschis inima. Ceea ce scrii însă nu este identic cu ceea ce trebuie spus, iar ceea ce se înțelege este o planetă care încă nu s-a născut.
Scrisul este cea mai înaltă formă a singurătății. De îndată ce îți pierzi propria identitate, dar nu reușești nici să-ți fabrici alta, nici să înghesui în tine puzderia de visuri și netrebnicii efemere ale ficțiunii, lumea nu mai are unde să-și arunce ochii.
Scrisul este cea mai înaltă formă de libertate, căci poți greși mereu, fără ca măcar să vezi. Vor exista, desigur, și alte păreri, dar moartea care se apropie de mine seamănă cu nimicul. Mai există oare vreun prăpădit care să viseze nimicul? Sper că nu. Și dacă există, trebuie să afle de la mine că, până acum, nu am călcat cu tălpile potrivite.”

See yaa 💋 👒

📸 Simona Poclid

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s