Cafeneaua din colt VI

Ma intorc si pasesc din nou, hotarata, in cafenea. Mirosul de cafea ma ia in brate si ma poarta pana la masa la care strainul, nemiscat, ma asteapta.

– Ti-ai uitat poseta, si umbra, si parfumul….imi spune fara sa imi arunce nici macar o pata de culoare din ochii lui.

Raman nemiscata si il privesc cum isi savureaza secundele ce trec tot mai incet.

– Sa stii ca mi-am curatat de mult urmele de bocanci de pe suflet si zambetul mi-a prins radacini pe buze, ii spun hotarata. Sa stii ca…

– ….parfumul tau refuza sa plece. E la fel de incapatanat ca si tine.

Ma asez din nou in fata lui si incep sa rad. Un ras de copil ; un copil pe care atunci il descopar. Si continui sa rad pentru ca vreau ca acel copil din mine sa mai ramana. Ma tem ca daca ma  opresc, copilul va pleca. Strainul din fata mea  incepe si el sa rada si atunci vad si copilul din el. Si uite asa, devenim, brusc, doi copii mari, ce rad cu sufletul de ironiile vietii.

– Esti mult mai frumoasa cand razi, imi sopteste.

In acel moment, mirosul de cafea  incremeneste deasupra noastra, tipa de la bar si tinerica se opresc si isi intorc privirea spre noi, iar gandurile din caiet care asistau la nebunia noastra, se fac nevazute.

Privesc din nou pe fereastra. Cuvintele lui, calme, mi se aseaza pe fata si in par, sa ma faca frumoasa, asa cum ma vede el. Imi trec in graba palma sa le inlatur si ma ridic, strangand poseta cu putere la piept.

 – Hm, mi-a parut bine de cunostinta.

– Ce aNUME pot sa iti ofer, sa mai ramai putin ? Nici macar nu stiu cum te numesti. Mi-as dori sa te revad, bineinteles daca gandurile tale vor fi de acord….imi spune cu zambetul lui din ce in ce mai larg.

Privesc in jur. Totul pare din nou normal. Tinerica ce se cearta la bar, mirosul de cafea ce continua sa danseze si nu mai oboseste, minute ce vin si pleaca.

– O viata minunata de miercuri sa ai, ii spun zambind.

– Parfumul tau ma va conduce la tine….imi sopteste fara sa ma priveasca.

Imi privesc nervoasa parfumul ce se aseaza la masa in locul meu. Cu pasi repezi, ma indrept spre iesire. Drumul e lung si anevoios, dar ca intotdeauna,  continui sa inaintez. Usa cafenelei e din ce in ce mai aproape si totusi pare inca atat de departe.

Afara, niste note muzicale uitate de cineva ma asteapta si ma iau de brat. Impreuna, pornim spre casa….

– VA URMA –